Schimbările în domeniul adopțiilor țin cont de valorile și nevoile societăților, și nu de nevoile copilului.

 

Începând din 30 noiembrie un nou proiect de lege pentru reformarea adopțiilor a fost cap de afiș în presa franceză, iar guvernul a inițiat o procedură de urgență cu privire la textul acestui proiect.

Pe 4 decembrie 2020 Adunarea Națională a adoptat o primă variantă cu modificări a proiectului. Acesta fusese depus de deputata Monique Limon împreună cu alți câțiva colegi pe 30 iunie 2020. Proiectul de lege are un dublu obiectiv: înlesnirea și accesibilizarea adopției și clarificarea statutului de copil aflat în grija statului. Principalele modificări aduse de această lege sunt următoarele: li se oferă posibilitatea de a deveni părinți adoptivi și cuplurilor necăsătorite, vârsta de la care o persoană poate

adopta copii scade la 26 de ani, iar perioada de trai în comun înaintea adopției scade la un an.

AFOR dorește să împărtășească publicului câteva reflecții legate de acest subiect, deoarece, din nefericire, se pare că nimeni nu s-a gândit să ceară și părerea adulților adoptați.

Considerăm necesar să analizăm istoria adopțiilor în unele țări precum România, unde s-a creat o adevărată piață a „falșilor orfani“.

Pentru a evita continuarea unei astfel de situații și în interesul suveran al copilului, trebuie să încercăm să învățăm din lecțiile trecutului și să dăm cuvântul persoanelor adoptate și familiilor lor.

La început, în anii ’50 în Statele Unite ale Americii și ’70 în restul lumii, adopțiile internaționale aveau loc pe fondul unui vid juridic și legislativ aproape complet, atât la nivel național, cât și la nivel internațional. Sub dictatura lui Ceaușescu contractele juridice nu aveau nici o valoare în validarea unei adopții internaționale, era nevoie de semnătura oficială a lui Nicolae Ceaușescu.

În anii ’80, pentru a adopta un copil erau necesare puternice presiuni politice și din partea părinților adoptatori, mulți dintre aceștia ajungând să se adreseze în scris unor oameni politici francezi. Paradoxal, în 1988–1989 Elena Ceaușescu a spus nu adopțiilor internaționale.

După căderea regimului la sfârșitul lui 1989, pe 6 ianuarie 1990 în Franța ajunge un avion cu 63 de copii: fusese creat Organismul Autorizat pentru Adopții (OAA) „Médecins du Monde“. În România se instalează un nou regim (condus de Ion Iliescu), care hotărăște să-i lase să plece pe copiii acceptați pentru adopție sub regimul Ceaușescu, iar apoi să oprească adopțiile.

Dar s-a întâmplat exact pe dos: cu ajutorul unei uriașe manipulări mediatice (vezi Beatrice Scutaru, Images d’enfants roumains et médias occidentaux. La construction d’une cause (1989–1990)), SUA, Franța și alte țări au convins întreaga lume că există mulți copii adoptabili, și astfel a luat naștere o organizație formată din asociații umanitare și OAA.

O primă lege a adopțiilor vede lumina zilei, Legea 11/1990, modificată pe 8 iulie 1991„Comitetul Român pentru Adopții colaborează cu autorităţi centrale din străinătate care au atribuţii în domeniul protecţiei copiilor şi al adopţiilor internaţionale, precum şi cu organizaţii autorizate de acestea, în orice probleme de interes reciproc în domeniul adopţiei.“

Adopțiile internaționale sunt organizate de fundații, de agenții „private“ franco-române (și din alte țări), fără nici un cadru juridic, fără autorizație, fără constrângeri și pe baza unor sume exorbitante. Vânători de copii francezi veneau în România cu valize pline de bani pentru a-și cumpăra viitoarele progenituri.

Din 1991 se pune în mișcare o întreagă organizație, iar specialiștii în vânătoarea de copii (lucrători sociali, avocați, notari, doctori și alții) merg în zonele sărace să găsească victime. Începe o adevărată vânătoare de „falși orfani“.

În anii ’90 România a transformat adopția pentru protecția copilului într-o afacere frauduloasă, deoarece odată pronunțată hotărârea judecătoarească pentru adopție copilul nu e asistat în nici un fel în scopul integrării în noua familie.

În paralel, în Europa capitalismul se dezvoltă tot mai mult, iar pentru a include și România în acest sistem au loc mai multe fuziuni de companii industriale, printre care Renault–Dacia. La momentul intrării în NATO, SUA au făcut presiuni asupra României pentru a avea monopolul în adopțiile internaționale. Copilul a devenit o marfă.

Încetul cu încetul, statele implicate au dezvoltat, individual sau colectiv, cerințe tot mai stricte și detaliate prin intermediul unor texte de lege și reglementări la nivel național, regional și global. Convenția ONU privind drepturile copilului (CDC) și CLH-93 sunt texte de căpătâi.

În 1993 România aderă la Convenția europeană în materia adopției de copii. O nouă lege vine să completeze legislația adopției, redefinind abandonul: „Copilul aflat în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială sau medicală de stat, a unei instituții private de ocrotire legal constituită sau încredințat în condițiile legii unei persoane fizice poate fi declarat prin hotărâre judecătorească abandonat, ca urmare a faptului că părinții s-au dezinteresat de el, în mod vădit, o perioadă mai mare de 6 luni.“

În 1994 România ratifică Convenția privind protecția copilului și cooperarea în adopțiile internaționale (semnată la Haga).

1995: În Convenția de la Haga apare un text de primă importanță: „Orice copil are dreptul la o familie, iar instituțiile și familiile de plasament nu reprezintă o familie.“ Aceasta înseamnă că statul nu mai vrea să ofere protecție copiilor săi, le răpește toate drepturile și mijloacele de protecție. Pare să urmărească mai degrabă interesul consumatorilor care sunt adulții și al grupurilor de lobby.

1997: Domnul Cristian Tăbăcaru devine cel mai tânăr secretar de stat, președintele Autorității Naționale pentru protecția drepturilor copilului și adopții. Duce o politică de dezinstituționalizare. În 1998, obține adoptarea unei noi legi a adopțiilor, pe baza unui sistem de puncte-bonus. Cum statul român nu avea bani de cheltuit pentru protecția copilului, acest sistem pe puncte implică o afacere cu multe zerouri. Comisarul european Günter Verheugen a declarat: „Organizațiile care doresc să intermedieze adopții și să lase impresia că fac acest lucru în scopuri umanitare primesc puncte în funcție de numărul de donații. S-a creat astfel o piață, am văzut cu ochii mei cataloage din care îți puteai alege un copil.“ Comisarul european pentru dezvoltare este șocat de sistemul de puncte pentru adopții. Conform normelor Uniunii Europene, comerțul cu adopții de copii este contrar politicii pentru protecția copilului a UE. Agențiile de adopții străine au trimis apoi bani pentru a sprijini protecția copilului în România: cursuri, bunuri etc. Orice ajutor s-a transformat în puncte. Cele care au obținut cele mai multe puncte au putut intermedia cele mai multe adopții. În 10 ani au fost adoptați în acest fel 30 000 de copii.

Domnul Nigel Cantwell (care a întemeiat în 1979 la Geneva Défense des enfants international și a coordonat contribuția ONG-urilor internaționale la elaborarea Convenției privind drepturile copilului pe tot parcursul anilor ’80) a declarat de curând într-un număr special al revistei Netz: „Îngrijorător este rolul OAA în aceste adopții din România și din alte țări (Haiti, Vietnam). Aceste sume vărsate de OAA, provenite în general de la adoptatori, au creat un mediu sistemic «propice» pentru tot felul de activități ilicite. Așa cum explica în 2016, sub protecția anonimatului, un reprezentant al autorității centrale dintr-una din țările de adopție în cauză, «s-au constatat practici problematice (din punct de vedere etic) la nivelul autorităților locale: propunerea spre adopție a unor copii în schimbul unei cote parte din inițiativele (financiare) ale OAA (sub formă de «proiecte de ajutor umanitar», «ajutor pentru dezvoltare» etc.), finanțarea directă de către un OAA a demersurilor prin care un copil putea fi declarat adoptabil (examenul medical).“

În prezent, „falșii orfani“ din această generație au între 20 și 45 de ani, și mulți dintre ei simt nevoia să vorbească despre rădăcinile lor, despre cum s-a desfășurat viața lor în calitate de copii adoptați, despre adopție, despre toate întrebările lor legate de căutarea originilor, despre căutarea unei identități și a unei culturi (de exemplu cultura romilor), despre dezrădăcinarea forțată, despre accesul la dosarul de adopție, care, toate, fac parte din începuturile vieții lor și din istoria țării.

Chiar și astăzi, după 30 de ani, dialogul pare tabu în familii și în societățile noastre.

De la înființarea asociației, în 2015, echipa AFOR asistă multe persoane adoptate aflate în căutarea răspunsurilor și a familiei biologice. Din anii ’80, majoritatea dosarelor conțin și acte false, informații false despre părinții biologici (decedați, dispăruți, nici o urmă, abandon) și dosare medicale frauduloase.

Dacă cunoaștem istoria procedurilor de adopție și felul în care se desfășurau ele putem înțelege mai bine cât de greu le este persoanelor adoptate și familiilor lor, care nu beneficiază de asistență adaptată atunci când se lovesc de tot felul de dificultăți: diferențe culturale, tulburări provocate de abandon sau de atașament și alte tulburări severe în urma dezrădăcinării forțate, a vieții dinainte de adopție, neluate în calcul. În cazul persoanelor adoptate de etnie romă întâlnim un foarte pronunțat rasism intrafamilial.

Adevărata problemă este faptul că se vorbește prea puțin sau chiar deloc despre dificultățile familiilor adoptive, care nu au fost pregătite să-i primească pe acești „falși orfani“. Familia adoptivă ar trebui să fie asistată după adopția copilului, pentru siguranța acestuia și în interesul său suveran, până la majorat, în funcție de nevoile lui.

Mulți părinți adoptivi vor să fie părinți perfecți și se învinuiesc atunci când intervin probleme, despre care nu au curajul să vorbească. Mai mult, foarte puțini psihiatri și lucrători sociali învață cum să gestioneze aceste situații atât de speciale.

 

 

În adopție: „nu e suficient să iubești“!!!

La bază, adopția însemna să oferi o familie unui copil orfan, adică unui copil fără familie. Dar e limpede că de atunci au intervenit schimbări care au ținut cont de valorile și de nevoile societății, și nu de nevoile copilului.

Cum vom afla părerea copilului, proiectul său în noua familie, alături de un nou părinte? Dar dacă copilul nu vrea să adopte o familie, cine va ține cont de asta?Știm că sistemul pentru protecția copilului înghite mulți bani și nu funcționează bine. În plus, presa franceză traatează cu virulență, violent, protecția copilului. Dar sistemul nu poate fi desființat cu totul. E mai ușor să manipulezi publicul arătându-i ce e mai rău, însă nu toți părinții biologici sunt niște monștri care și-au neglijat copiii.

Noi cunoaștem foarte bine această mediatizare violentă și mincinoasă. Am trăit-o în istoria României după 1989 și ne-a marcat.

A propune și a hotărî încredințarea unui copil unei familii adoptive constituie un act de violență atât asupra copilului, cât și asupra familiei biologice, uneori de o necesitate vitală, alteori nu. Cum sunt pregătite echipele pluridisciplinare pentru a face o evaluare inițială de calitate, care să ducă la plasarea copilului? Ce soluții sunt puse la punct pentru ca legătura dintre copil și părinții biologici să nu se rupă definitiv ?

Mulți copii au fost plasați abuziv: un exemplu grăitor este Marea Britanie, cu politica sa de dezinstituționalizare pentru reducerea cheltuielilor cu protecția copilului. Serviciile sociale au fost încurajate financiar să-i retragă pe copii de lângă părinții bănuiți de violențe sau considerați dintru început incapabili să-și asume acest rol, ca și mamele singure sau cuplurile fără posibilități financiare. O treime au fost retrași abuziv, pe motiv că părinții pot fi periculoși pentru progeniturile lor, și nu fiindcă ar fi violenți și ar comite neglijențe sau abuzuri. Acești părinți sunt cel mai adesea oameni care au o situație economică fragilă, precară, familii monoparentale. Să nu creăm falși orfani doar pentru a răspunde presiunilor grupurilor de lobby, părinților prea grăbiți să aibă un copil, sau pentru a scădea cheltuielile cu protecția copilului.

În România, o lege adoptată pe 1 ianuarie 2019 marchează un nou pas către închiderea centrelor. Această lege interzice plasarea în instituție a copiilor înainte de vârsta de 7 ani (spre deosebire de legea în vigoare, care stipula vârsta de 3 ani), în favoarea luării în grijă a copiilor de către familii de plasament specializate. Copiii vor fi dați în adopție după un an sau doi de la primirea lor în familia de plasament. Conform datelor oferite de Autoritatea pentru protecția copilului din România în septembrie 2020, există 8000 de copii adoptabili.

Cererea este mai mare decât oferta, iar numărul adopțiilor internaționale a scăzut mult în ultimii ani. Așadar, sunt folosite toate mijloacele pentru a răspunde presiunilor, în detrimentul nevoilor copiilor.

Adoptarea unui copil nu este doar un act juridic. Ca să existe o adevărată legătură, nu poți adopta un copil așa cum achiziționezi un obiect. În jurul copilului, cu acordul lui, trebuie construit un întreg proiect.

În proiectul de lege despre care discutăm este subliniat interesul suveran al copilului, adică faptul că în procesul de adopție trebuie să primeze respectarea tuturor drepturilor sale.

Despre dreptul la identitate nu se vorbește deloc.

Multe persoane adoptate își caută acum, odată devenite adulte, identitatea. Adopția plenară are efecte perverse, fiindcă din punct de vedere juridic identitatea copilului se schimbă imediat după pronunțarea adopției. Identitatea originară a copilului dispare, la fel ca istoria lui dinaintea adopției.

Niciun proiect de lege nu stipulează ca acești tineri adulți să fie asistați personal și profesional pentru a se vindeca cu ajutorul căutării identității în viața de după adopție, pentru a-și redobândi cultura, istoria și rădăcinile. Toate țin de dreptul lor de a-și cunoaște identitatea, dar statul nu-i sprijină cu nimic. Ar trebui să se inițieze o cooperare între țara de adopție și țara de origine, pentru o reflecție comună și pentru crearea unor mijloace prin care să li se ofere un ajutor indispensabil atât persoanelor adoptate, cât și familiilor lor biologice.

 

 

Publicat de AFOR pe 13 decembrie 2020

 

Referințe:

– Yves Denéchère, Béatrice Scutaru, International adoption of Romanian children and Romania’s admission to the European Union (1990-2007)

– Gail Kligman, Abortion and International Adoption in Post-Ceausescu Romania, 1992

– Roelie Post, Romania, for export only, 2001

 – Trafic d’enfants roumains-Reporters-1991-Ina